Deja au început să primească. Mesaje de înțelegere, de conciliere. Demnitari sacrificați și personaje cheie reangajate. Eforturi televizate de creștere a încrederii populației. Da, acesta este scopul declarat- convingerea mulțimii că ei (care or fi ei!) merită, ei pot. Nu vreau să fiu răutăcioasă și, Doamne ferește, cinică, dar Gustave Le Bon (1841-1931), în Psihologia mulțimilor spunea că „nu nevoia de libertate, ci cea de servitute domină întotdeauna spiritul maselor. Setea lor de obediență le face să se supună din instinct celui care se declară stăpânul lor”. Și, consilierii în domeniu știu foarte bine acest lucru. Așa că, acum, eforturile sunt concentrate spre identificarea liderului carismatic care să le câștige încrederea (și nu neaparat să le și rezolve doleanțele). De fapt, vocile mulțimii au și declarat că doresc să fie conduse de cineva care să fie…., să facă……., să știe…… Și vor avea. Poate nu din prima încercare, dar vor primi „stăpânul” dorit.

Părerea mea este că sistemul nu poate fi schimbat de un om, o grupare sau mai multe organizații. Sistemul suntem noi-toți. Este replica fidelă, la nivel macro, a comportamentului nostru, a culturii, educației, aspirațiilor și acțiunilor noastre. Le Bon spunea deasemenea că ”omul modern este tot mai cuprins de indiferență”, iar „datorită indiferenței și neputinței crescânde a cetățenilor, rolul guvernelor va fi și mai mare. Acestea vor fi obligate să aibă spiritul de inițiativă și spiritul întreprinzător pe care indivizii le-au pierdut. Ele trebuie să întreprindă totul, să dirijeze totul, să apere totul. Și astfel statul devine zeu atotputernic.” Cum vi se pare? Mai este sau nu de actualitate afirmația acestuia?

Mișcările din stradă demonstrează că oamenii nu mai vor să fie indiferenți, doresc să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește mediul și condițiile în care trăiesc și muncesc. Ca să reușească vor trebui să renunțe la starea de așteptare a cuiva care să-i lumineze sau a ceva bun care să li se întâmple și să le schimbe substanțial viața.Trebuie să devină intreprinzători, antreprenori care creează sau își decid singuri locul de muncă, meseriși și specialiști în domenii cu importanță reală în societate (exclus făuritorii de arhive de prin diverse instituții publice) care prin calitatea și rostul muncii lor vor avea un cuvânt de spus, cetățeni care prin comportamentul lor împiedică ascensiunea unor persoane nepotrivite în posturi de decizie sau cu impact asupra societății. Este nevoie să dovedească că le pasă, că se implică, că iau atitudine. Dar nu numai de la ora 16.00 la 22.00, la manifestațiile de după serviciu, sau la televizor, ci în acțiunile lor de zi cu zi, la locul de muncă, în relația cu instituțiile publice și chiar în viața socială, în relația cu comunitatea în care trăiesc. Soluția este în mâinile fiecăruia și nu în puterea unui grup restrâns . Luminița de la capătul tunelului va apare numai când va fi aprinsă.

]]> https://alinaraus.wordpress.com/2012/02/06/luminita-de-la-capatul-tunelului/feed/ 2 alinaraus https://alinaraus.wordpress.com/2012/01/16/vacanta-la-cavnic/ https://alinaraus.wordpress.com/2012/01/16/vacanta-la-cavnic/#comments Mon, 16 Jan 2012 19:50:06 +0000 Alina RAUS http://alinaraus.wordpress.com/?p=724 Continue reading »]]> Săptămâna trecută am ajuns, împreună cu copiii, la Cavnic. Inițial, ultima săptămână de vacanță școlară era programată a fi petrecută la Băișoara, pe pârtia de ski (copiii) și pe derdeluș (ceilalți). Lipsa zăpezii și prognozele meteo deloc favorabile sporturilor de iarnă în zonă, m-au făcut să-mi schimb planurile. Și cum, pârtiile de la Cavnic erau, la acel moment, singurele ce păreau practicabile, am „reconfigurat” traseul .

Am găsit cu greu locuri de cazare. Pensiunile/hotelurile identificate pe diverse site-uri de profil aveau rezervări până la sfârșitul vacanței. Până la urmă am ajuns la o pensiune de 3 stele (sau or fi fost margarete ?!?) din Cavnic, la cca 7 km de pârtie. Prețul a fost ok, camerele erau curate și călduroase, iar proprietarul foarte amabil (am avut nevoie la un moment dat de acces la un calculator conectat la internet, iar acesta mi-a pus la dispoziție laptopul personal). O bilă albă a reprezentat-o și existența unui oficiu utilat complet unde aveai posibilitatea să-ți prepari singur hrana și să servești masa. Ca neajunsuri am remarcat lipsa săpunului, existența coșurilor de gunoi doar pe coridoare (proprietarul a motivat faptul că nu are dubluri la chei și, în consecință, nu are cum intra să le golească) și faptul că fețele de masă din oficiu nu au fost schimbate deloc pe perioada în care am stat acolo.

Zona ne-a plăcut mult. Am avut parte de o atmosferă și un peisaj cum vezi pe felicitările de Crăciun.

Pârtiile de ski vizitate (Roata 1 și Roata 2) au fost și ele o surpriză agreabilă. Lungimea lor este de cca 1200 m Roata 1 (grad de dificultate mediu) și 800 m Roata 2 (pârtie ușoară). Cea mai aglomerată este Roata 1, în week-end timpul de așteptare pentru a urca cu teleskiul fiind de cca 25-35 min. Pentru cei care acceptă să schieze pe o pârtie mai scurtă, Roata 2 prezintă avantajul că nu se așteaptă la urcare.

Ambele pârtii beneficiază de nocturnă.

Teleski-ul se pornește pe la ora 09.30 (chiar dacă programul afișează ora 09.00) și se închide la ora 20.00 pentru Roata 2 și  21.00 pentru Roata 1. Prețurile sunt relativ accesibile (depinde de câte urcări dorești să faci), cu reducere simbolică pentru copii: cartele 20 urcări -50 lei pt.copii, 55 lei pt.adulți, cartele 30 urcări – 60 lei copii, 65 lei adulți. Există câte o persoană la fiecare capăt al instalației care ajută la urcarea și la coborârea de pe echipament, iar pe traseu sunt permanent angajați care întrețin partea de alunecare a schiurilor (habar n-am care este termenul tehnic).

Singura problemă a fost parcarea. Mai bine zis, insuficiența locurilor de parcare. Dacă ajungeam la ora 09.00-09.30, găseam locuri, dar trebuia să parcăm strategic pentru a putea ieși mai tarziu. În fiecare zi, la ora prânzului erau mașini blocate în parcare de altele. Nu am văzut nicio persoană care să răspunde de curățarea parcării de zăpadă și nici de modul de amplasare a mașinilor așa că fiecare își posta mașina unde i se părea lui că-i mai bine. Totuși, trebuie să spun că majoritatea șoferilor își lăsau nr. de telefon pe parbriz pentru a fi contactați în caz de necesitate/urgență.

Echipament de ski se poate închiria de la baza pârtiei la prețuri rezonabile: 20 lei/zi-clăpari, 10 lei/zi- bețe, 55 lei/zi – echipament complet. Tot aici, începătorii pot lua lecții de la monitori autorizați contra unui tarif orar destul de piperat 50 lei/pers. Și nu se face reducere pentru mai mulți doritori. În incinta hotelului amplasat lângă pârtie există o autoservire unde se poate servi masa (un număr mic de sortimente). Prețurile sunt rezonabile și porțiile mari, fiind de ajuns și un singur fel de mâncare pentru a-ți potoli foamea.

Concluzie: zonă frumoasă, pârtii bune și atmosferă de iarnă.

]]> https://alinaraus.wordpress.com/2012/01/16/vacanta-la-cavnic/feed/ 2 alinaraus parcare teleski roata 1 iarna cavnic roata 1 ziua Roata 1 nocturna Roata 2 nocturna teleski parcare roata 1 teleski https://alinaraus.wordpress.com/2011/12/26/theres-no-such-thing-as-a-free-lunch/ https://alinaraus.wordpress.com/2011/12/26/theres-no-such-thing-as-a-free-lunch/#comments Mon, 26 Dec 2011 09:55:43 +0000 Alina RAUS http://alinaraus.wordpress.com/?p=691 Continue reading »]]> Crăciunul și sfârșitul de an este momentul urărilor (obligatoriu, de bine) și al bilanțurilor, este perioada în care, cel puțin aparent, lumea este mai amabilă și încearcă să fie mai bună. Mulți își doresc cu disperare să fie fericiți. Dacă nu sunt, măcar să mimeze că ar fi. Să facă ceva care, brusc, acum și aici, să le aducă mulțumirea sufletească. Vor să creadă că, de Crăciun (sau Anul Nou), vor găsi ceea ce n-au reușit un an întreg (sau mai mulți ani la rând): rețeta magică a fericirii.Pentru aceasta încearcă drumuri deja bătătorite. Mulți își aduc aminte cu plăcere de portocalele și bananele procurate cu greu în vechiul regim. Atunci era într-adevăr un cadou veritabil plasa cu citrice și alte fructe exotice. Apoi nu uită porcul tăiat de Ignat. După luni întregi de tacâmuri de pui, cârnații și caltaboșii proaspăt preparați după un ritual specific fiecărei familii erau plăcerea supremă. Într-un moment în care poporul era privat de cele mai simple necesități (hrană, căldură), o masă îmbelșugată reprezenta cheia spre fericire (cel puțin de moment). Într-o perioadă în care aveai bani, dar nu aveai ce face cu ei, obținerea unor produse (nu contează ce, utilitatea lor apărea pe parcurs) era un lucru care provoca mulțumire. Toate acestea au rămas adânc impregnate în memoria individuală sau colectivă.  Privațiunile și modalitățile specifice perioade comuniste de obținerea a unor beneficii, de satisfacere a unor nevoi au lăsat celor care au trăit cea mai mare parte vieții în regimul dinainte de 1989 sechele profunde, la nivel comportamental. Cei care erau copii la revoluție, conștient sau nu, au preluat o parte din ideile, convingerile și acțiunile părinților. Tinerii născuți ulterior anului 1989, pe de-o parte sunt puțini ca număr și încă n-au ajuns să fie independenți, să aibă un cuvânt de spus, iar pe de altă parte sunt tot produsul (într-o măsură mai mare sau mai mică) părinților și bunicilor.

Zilele trecute, la fel ca multă lume, umblam prin magazine după podoabe de brad. Cu toată agitația, mi-a făcut plăcere să observ ceea ce se întâmplă. Cred că ați remarcat cu toții: magazine pline ochi de indivizi în căutare de mâncare, băutură și cadouri; perechi trase după același șablon: el la munca grea (deh, e bărbat), împingând căruciorul, ea -șef de atelaj, cu lista pe post de hartă a comorii; grupuri de tineri cu cărucioare pline de băuturi și însuflețiți de ideea chefului ce o să-l tragă cu această ocazie. Un comportament previzibil și de bun augur pentru orice comerciant. Din păcate pentru individ, toată această goană este doar  o iluzie a fericirii. Va ajunge acasă, va repeta ritualul transmis din tată în fiu, din prieten în prieten, din șef în șef, iar la urmă își va da seama că simpla satisfacere a nevoilor bazale nu-i suficient. Va înțelege că, la final va rămâne doar cu o mahmureală, o vizită la urgență sau un gust amar fără să știe de ce. Că fericirea mult căutată se află în altă parte.

Acest comportament mi-a adus aminte și de alte situații. Am văzut oameni care se împingeau, se călcau în picioare doar-doar or ajunge și ei să ia ceva (de care nu au  și probabil nici nu vor avea nevoie) la reducere (practică normală de reducere a cheltuielilor cu stocurile nevandabile), cetățeni care stăteau la cozi ore înșir la reprezentanțe ale unor societăți și acceptau asumarea unor condiții contractuale (pe care nu le înțelegeau în totalitate, fiind bine mascate sub forma unor beneficii) poate-poate vor primi ceva pe degeaba.

Un vechi proverb, folosit de economistul american Milton Friedman ca titlu al unei cărți, dar și în literatura economică, spune că „there’s no such thing as a free lunch” (niciun prânz nu-i gratis). Cu alte cuvinte este imposibil să primești/obții ceva, fără a da altceva în schimb. La fel și cu tot comportamentul „consumerist” de Crăciun sau cu alte ocazii: cei care dăruiesc așteaptă ceva – de la un simplu mulțumesc, la primirea un cadou similar (fără a uita de acceptarea de către ceilalți, automulțumirea binefăcătorului, ștergerea sentimentului de vinovăție, recuperarea timpului pierdut, obținerea unor beneficii ulterioare mai palpabile etc.), iar cei care primesc știu că există un motiv pentru darul primit. Desigur, în general, motivul comportamentul uman este reprezentat de țeluri nobile: obținerea unor beneficii pentru familie, crearea unei stări de mulțumire celor dragi, plăcerea conferită de sentimentul că ai făcut bine cuiva, stabilirea unor relații cordiale cu partenerii/colegii.

Am întâlnit multe persoane care se plângeau că sărbătorile nu-s mai cum au fost, că vechile datini au cedat locuri noilor obiceiuri. Că lumea nu mai știe să aprecieze ce-a fost bun, că acum suntem altfel decât înainte. Așa este. Doar că eu nu văd nimic rău în asta. Lumea evoluează, iar comportamentul oamenilor trebuie să se adapteze la noile reguli, noile necesități. Ceea ce a fost bun odată nu înseamnă că este bun și acum. Înainte se umbla din casă în casă cu colindul. Acum avem concerte de sărbători. Care-i problema? Tinerii merg la discotecă, în loc să meargă la biserică? Păi după slujba de Crăciun, oricum mergeau la căminul cultural sau „în sat” cu ceilalți tineri. Faptul că sar peste prima parte înseamnă că biserica nu s-a adaptat necesităților spirituale actuale. Nu cred că trebuie să rămânem încleștați în trecut, de frica viitorului. Asta este. Niciun prânz nu-i gratis. Și de ce ar fi? Pentru ca unii să piardă și alții să câștige? Deșteaptă-te române odată.

Sursa foto: www.adevarul.ro

Cred că, acest concept al lor privind muzică clasică este o abordare de genul win-win. Câștigă și societatea, câștigă și formația. Comunitatea din orășelele mai mici are astfel acces la evenimente culturale de mare calitate. Ținuta lejeră și sălile obișnuite atrag mulți tineri, care scapă astfel de stresul ”n-am haine de gală” sau ”oare ce trebuie să fac, cum să mă comport”. Pentru TrioStrad susținerea unor concerte în  locații  inedite reprezintă și un mod de exersare permanentă a abilităților, o familiarizare cu diverse contexte și obținerea unor deprinderi  specifice acestor situații. Și din punct de vederea al promovării formației, strategia nu este rea. La aceste concerte participă cu siguranță „crema” societății din zona respectivă, iar sala va fi fără îndoială plină. Este de bonton să participi la un concert susținut de muzicieni de renume ai României.

Am avut plăcerea să-i ascult în Sinagoga din Bistrița. Cu toate că nu sunt o melomană, iar cunoștințele mele în domeniu au limitele lor , concertul TrioStrad a fost o experiență mai mult decât plăcută.  Una peste alta, îmi place acest nou concept. ”Dacă nu se duce  Mohamed la munte vine muntele la Mohamed”. Muzică de calitate, artiști talentați, locații interesante, public divers.

Pe măsură ce trece timpul, părerea mea cu privire la sistemul bisericesc ortodox român (pe acesta îl cunosc mai mult sau mai puțin) devine din ce în ce mai nefavorabilă acestuia. Am crescut cu credința că Biserica trebuie să fie un sprijin pentru comunitate. Aveam convingerea că, dacă ai o problemă, preotul va găsi, dacă nu o soluție practică, atunci cel puțin o vorbă bună pentru alinarea sufletului. Acum acest sistem bisericesc îmi provoacă o neîncredere totală și un sentiment de respingere. Am impresia că, și preotul, la fel ca orice furnizor de servicii de pe piață, așteaptă în primul rând să vadă cum îi este răsplătit efortul. Problema mea este cu sistemul și nu cu Dumnezeu. Mi-aș dori o Biserică a cărei slujitori să cunoască enoriașii parohiei păstorite, să le știe nevoile și posibilitățile și să facă ceva pentru ei.  Din păcate nu am văzut  prin zonele cunoscute de mine, nicio acțiune de strângerea a unor haine sau bunuri materiale pentru familia X, care are nevoia Y (pe la televizor au fost mediatizate, din rațiuni de imagine, câteva acțiuni firave de acest gen ale Bisericii). Nu am auzit de organizarea unor acțiuni de prestare a unor servicii pe bază de voluntariat pentru familiile care au nevoie (ex. construirea unei case, împrejmuirea unui teren etc.). În schimb am văzut un zel deosebit în strângerea de donații pentru construirea bisericii/mănăstirii/lăcașului de cult. Am remarcat un interes ieșit din comun pentru prosperitatea materială a Bisericii și un dezinteres total pentru nevoile spirituale ale oamenilor. Aceștia ar trebui să se simtă mântuiți de păcate prin simplu fapt că, lună de lună, an de an, cotizează la fondurile Bisericii. Ar trebui să se simtă eliberați și liniștiți sufletește pentru că au privilegiul să-și plătească nunta, botezul copiilor și chiar înmormântarea (doar d-aia au pus bani deoparte).  Văd cu stupoare că se cultivă de către reprezentanții Bisericii Ortodoxe ideea că „cel mai bun mod de a-ți ajuta aproapele este să-i dai bani”. Un exemplu elocvent este cel prezentat nu demult de mass media:  un preotul care sugera oamenilor ca la înmormântare să aducă bani rudelor și nu coroane. Păi dacă Biserica Ortodoxă Română se poziționează așa, cum ar trebui să abordăm noi, muritorii de rând, problematica într-ajutorării semenului, a sprijinului moral? Mai are acesta vreun rost sau nu? Adică dacă nu-ți susții financiar prietenul, fratele, colegul înseamnă că nu vrei să-l ajuți sau, în acest caz, nici nu are rost să te obosești să-i dai un sfat, să-l compătimești? Să începem a ne măsura dragostea față de familie, prietenia, amiciția prin prisma banilor?

Revenind la emisiune, avea dreptate unul dintre invitați. Acesta nu vedea de ce Biserica Ortodoxă Română este atât de fermă în ceea ce privește prostituția, dar acceptă  și chiar organizează alte activități degradante din punctul lui de vedere. Se referea, aici, la acțiunile (care s-au înmulțit mai ceva ca ciupercile după ploaie) de organizarea a unor pelerinaje pe la diverse moaște din țară sau aduse din străinătate. În aceste cazuri, sub patronajul Bisericii, se desfășoară un întreg spectacol, a cărui actori principali sunt pelerinii care, în speranța obținerii a ceva (sănătate, fericire, bani, liniște), umblă în cote și genunchi, se împing ca animalele, alcătuiesc cortegii, sărută ceva ce li se spune că sunt moaștele sfântului/mucenicului/preacuviosului  etc. X. Răspunsul preotului a fost pe măsură: dacă ei doresc, Biserica nu îi împiedică, chiar îi ajută. Atunci, mă întreb și eu, de ce nu îi ajută și în alte cazuri mai grave: boli, decese, necazuri domestice. Să vă mai dau un exemplu. Săptămâna trecută, mama mea s-a întors foarte revoltată de la slujba de duminică. Motivul: după predică și prezentarea necesităților bisericii, unul dintre enoriași găsește de cuviință să ceară ajutorul acesteia într-o problemă gravă de sănătate a unui membru al familiei sale. Reacția preotului a lăsat cu gura căscată întreaga audiență. În loc să asigure omul necăjit că va avea tot sprijinul pe care i-l poate biserica în acest caz (doar nu-l durea gura, iar ajutorul putea să însemne și un simplu sfat), preotul a început a-l ocărî și a -și manifesta public nemulțumirea că acesta a îndrăznit să ceară în biserică ajutorul.

Din păcate sistemul bisericesc ortodox din România reflectă întocmai starea societății românești. Nu este nici mai bun și nici mai rău. Un lucru este cert: capacitatea Bisericii de a face bani și din piatră seacă ar putea fi dată ca exemplu/model de urmat pentru antreprenorii din mediul privat. Abilitatea acesteia de a manipula populația și a crea nevoi, făcând din enoriași consumatori fideli ai serviciilor pe care le prestează sunt net superioare multor actori redutabili ai pieței. Top managementul ei a reușit crearea unui brand de succes sub care se vând diverse bunuri și servicii (de la lumânări, vinuri, icoane la servicii de turism religios). În acest context, pragmatismul Bisericii mă face să mă întreb: Oare dacă o parte din banii proveniți din prostituție ar ajunge la Biserică (fără a-i altera imaginea pentru că le-ar strica brandul), poziționarea acesteia față de legalizarea fenomenului ar mai fi aceeași?

]]> https://alinaraus.wordpress.com/2011/11/24/biserica-prostitutia-si-banii/feed/ 4 alinaraus https://alinaraus.wordpress.com/2011/11/13/baba-arde-si-tara-se-piaptana/ https://alinaraus.wordpress.com/2011/11/13/baba-arde-si-tara-se-piaptana/#comments Sun, 13 Nov 2011 15:19:43 +0000 Alina RAUS http://alinaraus.wordpress.com/?p=617 Continue reading »]]> Ca simplu cetățean al țării, nu pot decât să mă bucure arestările realizate (la comandă sau nu?!) de către DNA. După mediatizarea puternică a reținerii și, ulterior, arestării primarului Clujului, Sorin Apostu, am intrat  pe site-ul Direcției Naționale Anticorupție (http://www.pna.ro/). Am fost curioasă să văd care au fost rezultatele activității (ce au putut fi publicate) ale acestei instituții. Să-mi formez propria părere  dacă  DNA acționează sau nu la comandă politică. Știrile apărute de-a lungul  anilor în mass-media, cu ocazia reținerii/arestării  vreunui membru marcant al comunității locale/politice/societății civile/etc., prezentau de fiecare dată diverse scenarii și motive ale acțiunii. Ba că nu ar mai fi cotizat la partid (culoarea politică este irelevantă, toate partidele având reprezentanți care au vizitat DNA), ba că X-lescu (factor de decizie important în statul  român) i-ar fi comandat un dosar penal din răzbunare, ori că este necesară mazilirea lui/ei publică pentru a face loc altuia, sau a trebuit dată o lecție cuiva etc. Fapta în sine, vinovăția sau nevinovăția celui în cauză cu privire la  comiterea infracțiunii era lăsată în plan secund. Ce naiba, toată lumea știe că la stat să ia șpagă.  Că unii plătesc pentru a ocupa o funcție călduță pentru a putea  ”ajuta,” contra cost, pe  cetățenii neajutorați care au nevoie de sprijin. Și atunci, care-i șmecheria de a picat la interval X și nu Y?

Revenind la site-ul DNA, am avut o surpriză plăcută.  La rubrica de  comunicate de presă  unde  sunt postate  informații cu privire la cercetări, rețineri, arestări am găsit un amalgam de categorii de angajați ai statului (directori de instituții publice, polițiști, medici veterinari, primari, judecători, vameși etc) și persoane private (diverși directori, administratori, consilieri, diverse persoane fizice) din cele mai variate domenii și  organizații. Și nu am avut răbdarea să verific toată arhiva.  Problema este că după vizitarea site-ului nu mai știu dacă este „de râs” sau „de plâns”.  Multitudinea de categorii și instituții vizate indică faptul că activitatea DNA se desfășoară, cel puțin la prima vedere, în mod obiectiv și conform misiunii sale, respectiv descoperirea și sancționarea actelor de corupție. Lucru bun. Numărul mare de arestări (fără a include dosarele instrumentate despre care opinia publică nu știe încă nimic) doar pe un domeniu îngust- corupția de un anumit nivel, nu este un indicator favorabil în ceea ce privește „sănătatea”  atât a sectorului public, dar și a celui privat. Lucru îngrijorător. Și dacă mă gândesc că, în ceea ce privește corupția, sunt competența DNA doar infracțiunile care implică valorile mari ale pagubei/obiectului infracțiunii sau categorii importante de demnități/funcții în stat, neliniștea mea devine și mai mare. Oare câți or mai fi cei ale căror fapte care nu intră în atribuțiile DNA (corupție de alt nivel, infracțiuni electorale, rutiere, fals intelectual, falsificare, evaziune fiscală etc)?  Și mă refer aici doar la cele care nu au ca obiect integritatea fizică a persoanei.

Comandă politică sau nu, activitatea DNA mi se pare un lucru bun. În primul rând, fum fără foc nu iese. În al doilea rând sunt convinsă că nu se poate acuza o fecioară că este curvă. La un simplu control adevărul iese la iveală. În schimb, să convingi pe cineva că, de fapt, curva este fecioară nu e tocmai imposibil, iar verificările trebuie să fie foarte elaborate să demonstreze contrariul. În al treilea rând, când numărul cazurilor excede posibilitățile tehnice sau umane, trebuie stabilită cumva prioritatea și ordinea instrumentării lor. Dacă X, și nu Y, a căzut azi, nimeni nu-i garantează celui din urmă că dosarul lui nu va intra pe rol cândva, undeva, la decizia cuiva (iar decizia de a da curs, spre deosebire de cea de amânare, poate să nu fie politică, ci pur și simplu să-i fi venit rândul). Și acest lucru generează frică. Activează instinctul de supraviețuire și reduce numărul cazurilor în care X-ulescu mai dorește să „ajute” pe cineva contra cost. Începe să „ardă” la foc mic, pe măsură ce vede cum țara își piaptănă instituțiile cu unealta numită DNA.

Totuși, oricât de îmbucurător ar fi faptul că DNA își face treaba, că există șanse mari ca, în timp, să-și dovedească eficacitatea în combaterea corupției, nu trebuie ignorate cauzele care au făcut necesară crearea unei astfel de structuri.  Insuficiența unor filtre și măsuri de siguranță ale sistemului public care să facă dificilă realizarea unor fapte de corupție corelată cu un raport neadecvat salarizare-nivel de decizie. Mi se pare absurd ca șeful unei primării mari să aibă un venit anual mai mic decât al unui muncitor calificat angajat la o societate privată și să aștepți, naiv, să gestioneze corect un buget imens, să fie un bun administrator. La fel de absurde mi se par veniturile multor alte categorii de persoane cu funcții de decizie importante, a căror activitate are un impact puternic asupra comunității. Orice om normal, își dorește ca munca lui să-i aducă cât mai multe beneficii, să fie corelată cu un nivel adecvat al veniturilor care să-i permită să-și asigure o bază materială, un statut. În lipsa acestora, în cazul în care sistemul îi permite, va încerca să- și ia singur ceea ce crede că i se cuvine pentru efortul depus. Acestuia activitatea DNA îi provoacă mirare. Cum adică, ”baba arde și țara se piaptănă”?

După cum este deja arhicunoscut, fenomenul a fost generat de consumul pe credite, de îndatorarea populației și a societăților pentru o perioadă lungă de timp  cu scopul principal de a trăi bine. Și problema nu este numai a noastră, a românilor, ci a întregii lumi. Nu numai românii s-au aruncat la a cheltui mai mult decât puteau obține real și palpabil. Orice individ sau organizație care dispunea de un venit suficient de mare pentru a obține o creditare a devenit clientul (și sub o formă evoluată, sclavul) băncilor (a se vedea mișcările și acțiunile recente împotrica băncilor din SUA). Băncile și-au luat toate măsurile de precauție pentru a ieși în câștig din orice situație. Cei care au luat credite (fără educație și experiență relevantă în domeniu)  au rămas să suporte ei consecințele crizei și pentru creditori: inflația, deprecierea monedei naționale, diferențele de preț pe piața imobiliară etc. Veniturile lor nu au crescut însă o dată cu acestea, ci din contră au scăzut în ritm vertiginos, ajungând astfel la incapacitatea de a-și plăti datoriile.  Pe un site de profil am găsit postate cifre care relevă dimensiunile fenomenului: restantele mai mari de o luna la creditele contractate de persoanele fizice au crescut de peste 10 ori din 2008 pana in prezent, ajungand in iulie 2011 la 6,89 miliarde, pe fondul declinului inregistrat de veniturile romanilor cumulat cu efectul deprecierii leului fata de principalele valute preferate de clientii bancilor.

În martie-aprilie  2011, împreună cu o colegă, am efectuat, într-o unitate bugetară, un studiu cu privire la nevoile angajaților (ierarhia lui Maslow- nevoi fiziologice, siguranță, afiliere, stimă/statut, autorealizare), alături de stilul de leadership și cultura organizațională. Concluziile au fost surprinzătoare. Comparând nevoile două câte două, pe categorii de angajați în funcție de statutul profesional, am constatat că, pentru cea mai bine plătită categorie, primează nevoile fiziologice în fața tuturor celorlalte nevoi. La celelalte categorii de angajați, s-a păstrat același trend pentru siguranță, afiliere și statut, cu mențiune că nevoia de autorealizare prima în fața siguranței, afilierii și statului și nu s-au constat diferențe semnificative statistic în comparația cu nevoile fiziologice (de supraviețuire). Nu o să fac acum o analiza exhaustivă a datelor studiului. O să punctez doar concluziile ce mă interesează în acest caz: 1. pentru personalul studiat (cca 81% din totalul angajaților) cele mai importante sunt nevoile fiziologice (de supraviețuire) și 2. datele obținute contrazic ierarhizarea făcută de Maslow.

Noi ne așteptam, cel puțin pentru cei mai bine plătiți angajați, o situare a nevoilor lor undeva la nivelul treptelor superioare ale piramidei lui Maslow, iar pentru ceilalți deasupra celor de siguranță (având în vedere statutul profesional al bugetarilor studiați). Se pare că nu a fost așa. Explicația este destul de simplă: datorită caracteristicilor postului in anii 2006-2007 (siguranță și nivel relativ mare al veniturilor salariale) dublate de o necunoaștere a mecanismelor pieței financiar-bancare, bugetarii studiați s-au aruncat în contractarea de credite mari. La acel moment acestea puteau fi plătite fără să afecteze prea mult nivelul veniturilor nete rămase după achitarea lor. Reducerea de 25% a salariilor (și suprimarea unor sporuri) din anul trecut, inflația, cursul valutar defavorabil i-au adus pe aceștia în pragul unei îndatorări peste limita suportabilității. Revenirea cu 10% a veniturilor salariale din acest an nu a reparat mare lucru. Deoarece, în general, creditele luate au fost destinate construcției, procurării unor imobile, aceștia s-au trezit cu case în construcție neterminate  care se dărâmă pe ei /apartamente nerecepționate și pentru care plătesc rate exorbitatnte. Copii lor au crescut și cu ei s-au îmnulțit și necesitățile lor. Concomitent, au început să se schimbe și perspectivele sectorului bugetar: amenințarea permanentă a pierderii locului de muncă, lipsuri financiare și materiale aferente activităților postului cărora trebuie să le facă față și să obțină rezultate, birocrația și proceduri/documente pe care trebuie să le întocmească/implementeze, dar pe care nu le înțeleg (formarea lor profesională și mentalitatea fiind orientate în altă direcție). Acesta este profilul bugetarului român, cărui statul îi cere să nu fie corupt, să-și dea nevasta afară pe motive de conflict de interese, să facă ore suplimentare în dauna timpului petrecut cu copii  și mai ales să obțină rezultate în virtutea motivației intrinseci pozitive (a se citi mângâiere pe creșetul capului urmata de un sincer ”bravo”- ca la măgari).

Datele și concluziile obținute în urma studiului sunt valide doar pe populația studiată, cercetarea nefiind extinsă, până în acest moment, și la alte unități bugetare. Cu toate acestea, cred că nu greșesc când spun că vremea motivației personalului prin laudă, prin atribuirea unor activități care îi plac și recunoașterea publică a competenței și valorii profesionale a cam trecut. Indiferent de cât de competent și bineintenționat este omul, când îi plâng copii de foame acasă, banca este pe punctul de a-i lua casa și tot ce a mai agonisit el până atunci, statul stă să-l dea afară mă îndoiesc serios că va mai reacționa la altceva decât la bani, la recompense sau sancțiuni financiare, la acordarea/retragerea de facilități generatoare de bunuri materiale de strictă necesitate (alimente, haine, electorcasnice). Anul 2012 aproape a venit, vremea motivației extrinseci și, din păcate, negative a sosit.

]]> https://alinaraus.wordpress.com/2011/10/09/vremea-motivatiei-pozitive-intrinseci-a-cam-apus/feed/ 10 alinaraus https://alinaraus.wordpress.com/2011/09/04/puterea-fata-morgana-a-individului/ https://alinaraus.wordpress.com/2011/09/04/puterea-fata-morgana-a-individului/#comments Sun, 04 Sep 2011 07:40:03 +0000 Alina RAUS http://alinaraus.wordpress.com/?p=572 Continue reading »]]> „În tot ce se întemeiază pe trăiri afective-religie, politică, morală, simpatii, antipatii etc,-oamenii superiori nu depășesc decât cu rare excepții nivelul oamenilor de rând”

„Hotărârile de interes general luate de o adunare de persoane distinse, dar cu specialități diferite, nu sunt mult superioare deciziilor pe care le-ar putea adopta o gloată de imbecili”

Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor

Nu există conducători, fără persoane de condus. Este un lucru cert. La fel de sigur este faptul că puterea conducătorului/liderului crește o dată cu numărul de persoane care-l urmează (benevol sau în virtutea unor constrângeri). Iar puterea este Fata Morgana a oricărui individ.

Lupta pentru putere a fost, există și va avea loc la toate nivelurile și în toate statele lumii. Șefuleți mai mici doresc să devină mai mari, lideri de sindicate vor să dicteze pe banii patronatelor, politicieni de toate soiurile visează să decidă soarta fondurilor financiare. Dar nimic nu se poate fără convingerea mulțimilor. Fără manipularea acestora să le adopte ideile. Individul în sine nu înseamnă nimic. Este un No Name. Se schimbă lucrurile în momentul în care convinge pe alții să-i accepte și însușească părerile, să-i facă treaba, să-i cumpere bunul oferit. Se știe că individul se comportă diferit atunci când este integrat într-o masă mare de oameni. Rațiunea lasă locul instinctului, iar primitivismul comportamentului primează în fața unei conduite raționale. Așa că devine mai ușor să manipulezi o masă mare de oameni decât pe unul singur. Unui orator abil, cu un discurs studiat nu-i este greu să insufle mulțimii ideile dorite.

În situația socio-politico-economică actuală destul de spinoasă și instabilă, conducătorii noștrii (de peste tot) au o sarcină grea. Ținerea maselor sub control și îndreptarea lor în direcția dorită. Partea nasoală este că sunt o mulțime de direcții dorite și o sumedenie de lideri cu aspirații distincte. Mesajele lor, construite cu grijă de cunoscători redutabili ai psihologiei maselor, încearcă să inoculeze publicului țintă idei și gândiri contradictorii. Iar partea și mai gravă este că deciziile acestor persoane distinse, de specialtăți diferite,  nu sunt cu nimic superioare gloatei pe care doresc să o controleze. Așa că, în ciuda arsenalului mediatic deținut și a numeroșilor terpăduși care propagă mesajul mai departe, s-ar putea ca efectul scontat să fie cu totul altul. Aceste mase sunt cunoscute mult prea puțin. Iar, dacă strategii în domeniu, își desfășoară activitatea din birou bazându-se pe interpretările provenite de la diverși angajați, fără a observa personal fenomenul, rezultatul nu este greu de anticipat.

Indiferent de calculele unora, masele se vor comporta în sensul pregătit de-a lungul timpului de factorii îndepărtați ai credințelor și opiniilor lor. Influența liderilor actuali nu poate avea succes decât pe un teren propice cimentat de-a lungul timpului și nu poate provoca decât ceea ce traseul și destinul istoric al populației respective a stabilit deja. Iar puterea pe care unii deja o întrevăd ca fiind un dat sigur s-ar putea să nu fie decât propria Fata Morgana născută dintr-o sete neostoită de „a putea”.

]]> https://alinaraus.wordpress.com/2011/09/04/puterea-fata-morgana-a-individului/feed/ 5 alinaraus https://alinaraus.wordpress.com/2011/08/07/de-ce-nu-ma-convinge-restructurarea-institutiilor-publice/ https://alinaraus.wordpress.com/2011/08/07/de-ce-nu-ma-convinge-restructurarea-institutiilor-publice/#comments Sun, 07 Aug 2011 19:45:42 +0000 Alina RAUS http://alinaraus.wordpress.com/?p=551 Continue reading »]]> Laitmotivul scenei politice și economice românești din ultimul an este eficientizarea sectorului bugetar prin restructurare. În fond, acțiunea este necesară pentru adaptarea instituțiilor publice la schimbările socio-economice actuale, dar mai ales în vedera ajustării cheltuielilor la posibilitățile reale. Problema este că eficientizarea domeniului depinde de modul în care se realizează restructurarea. Așa că, ce se dorește? O modificare a structurilor organizatorice de bază alături de relațiile funcționale intra și interinstituționale? Implementarea unor noi tehnologii și eficientizarea proceselor de muncă? Sau pur și simplu un număr de angajați mai mic și implicit cheltuieli salariale diminuate? Sunt curioasă cine și cum o să se facă eficientizarea, dar mai ales cum se va obține o creștere a performanțelor lucrătorilor la stat (și înțelegeți cum doriți cuvântul).

Potrivit DEX restructurarea unei instituții înseamnă organizarea/reorganizarea pe baze noi. Adică înlăturarea fundamentului vechi și construirea din temelii a unei noi structuri organizatorice distincte semnificativ de precedanta. În Legea 329/2009 reorganizarea entităților publice este definită ca fiind desființarea instituției, reducerea numărului de posturi sau schimbarea regimului de finanțare. Daca ar fi așa de simplu ce bine ar fi.

Modificarea design-ului  organizațional este de fapt un proces complex și complicat care trebuie să rezolve o serie de situații mai mult sau mai puțin controlabile bazându-se pe un plan de restructurare. Și aici începe neîncrederea mea în restructurarea actuală a sectorului public. Mă îndoiesc serios că există, la nivelul ministerelor și a altor organisme cu rol în această activitate, un astfel de plan, care să fie realizabil, coerent, fundamentat pe criterii științifice și date concrete și semnificative. Un plan a cărui obiective să fie SMART, iar analizele SWOT și  PEST să fie relevante și nu simple capitole de umplut hârtia. Desigur, la nivelul structurilor menționate, există fizic o serie de documente (programe, măsuri, planuri, obiective, strategii, politici) de planificare și realizare a reorganizării. Neîncrederea mea se referă la calitatea și eficacitatea acestora. De ce?

1. În cazul restructurării masive a mai multor sectoare și instituții trebuie realizate analize diagnostic la toate  nivelele ierarhice – de la cea mai mică la cea mai mare structură. Iar acestea trebuie interconectate și corelate și nu realizate independent una față ce cealaltă. Reorganizarea muncii trebuie să meargă în concordanță cu cea a sistemului educațional, sănătatea nu poate fi remodelată în totală independență de dezvoltarea regională și națională s.a.m.d. Ca o paranteză, situațiile de genul în localitatea X a fost construit un teren de fotbal cu Y mii euro, în timp ce locuitorii nu sunt racordați la utilități, trebuie să dispară, să fie interzise. Explicația ”sunt bani europeni” nu le justifică. În primul rând nu sunt bani europeni, sunt banii noștri plătiți drept contribuție la bugetul UE, iar în al doile rând nimic nu justifică irosirea aiurea a unor bani ce puteau fi câștigați de alți solicitanți care aveau mai mare nevoie de ei. Revenind la documentele restructurării nu cred că există o analiză diagnostic corectă și eficace deoarece lipsesc din ecuație abordarea holistică, profesionalismul și obiectivitatea (se bazează pe informațiile transmise din teritoriu - de regulă pe machete – de către angajații instituțiilor a căror organigrame vor fi modificate și care nu au nici determinarea și nici pregătirea necesară).
2. În afară de încadrarea cheltuielilor de personal în  țintele bugetare și cifrele de disponibilizare nu am văzut stabilite niște obiective măsurabile de performanță ale restructurării. Nu văd cum se va eficientiza o activitate publică, dacă singurul lucru cert este numărul celor care pleacă. În condițiile în care managerul unei instituții nu are clar trasate obiectivele de performanță ale restructurării, diminuarea numărului de angajați va însemna relocarea resurselor umane între compartimente pe criterii subiective, ajungându-se la situații în care per total cifra salariațior să scadă, în timp ce efectivele unor structuri să crească pentru ca șefii acestora să nu-și piardă beneficiile. Nu se poate eficientiza o activitate pur și simplu tăind costurile de personal. Lipsa resurselor umane trebuie suplinită de implementare unor softuri sau noi tehnologii, de reducerea birocrației, creșterea eficienței proceselor de muncă, introducerea unor sisteme de calitate care să –i permită instituției să-și îndeplinească misiunea.

Până nu va exista la nivelul fiecărei instituții un plan propriu de restructurare (ancorat în strategiile și politicile sectoriale) bazat pe o analiză efectuată de un organism specializat și echidistant în colaborare cu managementul unității, cu obiective clare de performanță, cu măsuri concrete de eficientizare și buget limitat numai valoric (a cărui cheltuire pe articole bugetare să fie la latitudinea ordonatorului de credite) voi fi Toma Necredinciosul în ceea ce privește eficientizarea sectorului public prin restructurare. Și ceea ce este cel mai important- toate aceste documente strategice și/sau tactice de restructurare să nu fie clasificate, să nu devină strict secrete de importanță deosebită, ci să fie publice pentru ca orice persoană interesată/ stakeholdersii să le poate consulta, contesta sau, de ce nu, susține.

Problema generală a sectorului public este tocmai faptul că lasă loc de justificări. Politicienii se justifică, profesorii au o explicație, doctorii se dezvinovățesc, șefii demonstrează negru pe alb-toți au motive solide de a spune că nu ei sunt de vină.Sistemul este. Corupția celorlalți. Nepăsarea societății. Contribuabilul care plătește. Pacientul mort e de vină. Oricine numai ei-noi nu. În sectorul privat e simplu, chiar nu contează explicația, ci rezultatul și costurile obținerii acestuia. Ai adus profit, ești performant. Nu ai reușit- ești liber să-ți cauți în altă parte modalitatea de punere în valoare a muncii tale. Din acest punct de vedere mi s-au părut salutare modificările aduse Codului Muncii privind evaluarea activității și concedierea. De aceea cred că, în ceea ce privește statul, ar trebui simplificate și mai mult atât angajările, cât și concedierile din posturile publice.

Soluția pe care o văd pentru a contracara aceste justificări este una singură: promovarea, păstrarea sau concedierea angajatului strict pe baza rezultatului. Fiecare manager de instituție să aibă libertatea de a-și alege oamenii cu care lucrează, de la portar la director adjunct, iar menținerea acestuia în funcție să fie condiționată de îndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță asumate printr-un contract de management și nu contract de muncă. În caz de eșec- concedierea (cu plata daunelor, dacă este cazul). Nu cred că va exista un sistem mai eficient de reducere a nepotismului și realizare a unor angajări relativ corecte pentru că scaunul șefului va depinde direct de munca subordonaților. Iar de aici, în lanț, vor avea loc sisteme echitabile de recompensare sau sancționare, modalități clare de obținerea și evaluare a performanțelor, atitudine proactivă a angajaților etc.

Cât despre concedierile din ultimele zile din multe sectoare ale statului, acestea sunt necesare. Să sperăm că eficientizarea sectorului public prin obținerea acelorași rezultate cu resurse umane mai puține va fi posibilă și va asigura și eficacitatea acestuia. Acțiunea va trebui oricum dublată de o investiție masivă în tehnologie și de reducerea drastică a birocrației. Multe din activitățile, situațiie, formularele, statisticile realizate sunt redundante și au fost născocite numai pentru a mai justifica un funcționar în plus. Dacă îmi aduc eu bine aminte, Druker spunea că marile inovații și descoperiri au fost realizate pe timp de criza și nu în perioade de bunăstare. Lipsurile și privațiunile au fost motorul unor invenții sau găsirii unor modalități mai facile da a face lucrurile, de a obține rezultatele necesare supraviețuirii în condiții vitrege. Vom fi noi excepția care confirmă regula, sau vom reuși să ne regrupăm forțele și să aducem plusul de valoare atât de necesar societății noastre?